Date istorice

Straveche vatra de locuire, comuna Poiana Mare a scos la lumina vestigii din Neolitic in urma cercetarilor arheologice efectuate pe teritoriul comunei.

Sub indrumarea distinsului doctor in arheologie Nica Marin, de-a lungul anilor, dl. profesor Nicolae Dinel din Poiana Mare a efectuat cu elevii Liceului Teoretic din localitate cercetari de suprafata si sapaturi arheologice in cateva puncte de pe teritoriul comunelor Poiana Mare, Desa si Ghidici.

Cea mai valoroasa descoperire arheologica apartine epocii bronzului si a avut loc in punctul Balta Tarovei, in raza comunei Ghidici. O investigatie intreprinsa pe o duna de nisip, situata la 300 de metri est de necropola descoperita la 1981, s-a soldat cu dezvelirea in intregime a unei locuinte cu o suprafata de 35 mp si cu identificarea resturilor a inca doua. De sub chirpiciul peretilor prabusiti, s-a recuperat o mare cantitate de ceramica, vase cu forme din cele mai variate si frumos ornamentate in tehnica incrustratiei cu motive tipice culturii Garla Mare, greutati pentru razboiul vertical de tesut si podoabe din bronz.

Noutatea descoperiri consta mai ales in aceea ca s-a putut intelege pentru prima data tehnica de executie a locuintelor de catre purtatorii culturii Garla Mare (1500 i.Hr.), care locuiau pe ambele terase ale Dunarii, incepand de la Belgrad si pana aproape de raul Olt. Locuintele aveau la baza un schelet alcatuit din barne subtiri si pereti de trestie, peste care se lipea lutul. Acoperisul era din stuf de balta, fiind sprijinit pe niste stalpi grosi din lemn infipti adanc in pamant. Urmele gropilor ne indica si astazi conturul si dimensiunile locuintelor, descoperindu-se la una dintre ele bine conservata podeaua lutuita si vatra cuptorului, fatuita cu grija, ambele fiind crapate ca un mozaic din cauza incendiului.

Toate aceste date au adus o imbogatire a elementului istoric in zona, deoarece informatiile inedite despre modul de viata a oamenilor din acea perioada au contribuit fara discutie la formarea unui tablou asupra vietii in epoca bronzului.

Comuna Poiana Mare a fost atestata la 8 martie 1525 de Radu de la Afumati, care ii daruieste spatarului Dragu pamanturi in aceasta zona. Numele de Poiana Mare este dat abia in anul 1902, pentru a se deosebi de alte localitati cu acelasi nume, localitatea avand aproximativ 9.000 de locuitori la acea vreme.

In comuna Poiana Mare se afla mai multe obiective istorice unele din ele de importanta nationala si politica, dar care nu a fost relevata pana acum.

Pavilionul din parcul situat in centrul comunei a fost construit inainte de 1830 de Printul Sarb Milos Obrenovici. Mesterul sarb adus de print si scolit in Austria a adaugat constructiei masive in forma de E, pe un singur nivel, elemente specifice romanesti. Fatada principala si secundara a cladirii a fost impodobita cu prispe pe toata lungimea corpului central. Acoperisul se sprijinea pe stalpi de lemn, ciopliti cu capiteluri frumos ovrajate, unite printr-o fasie lata, lucrata la fel ca marginea streasinei.

In anul 1835, Printul Milos Obrenovici a gazduit aici pe domnul Tarii Romanesti, Alexandru Ghica, context in care au incheiat prima conventie economica intre cele doua tari, numita in istorie "Conventia sarii de la Poiana Mare".

Urmasul lui Milos, Principele Serbiei, Mihail Obrenovici a locuit deseori aici, in pavilion. Fiind un apropiat al Regelui Carol I, a incheiat cu acesta un tratat secret de alianta impotriva turcilor.

Relatii apropiate dintre domnitorul Romaniei, Alexandru Ioan Cuza, si Mihail Obrenovici, au facut ca, in mai multe randuri, acestia sa se intalneasca la palatul principelui de la Poiana Mare. Cei doi au colaborat admirabil iar ca urmare, in anul 1862, Cuza a protejat un transport de arme pe Dunare venit din Rusia si destinat Serbiei. In urma derularii cu succes a operatiunii, printul Obrenovici i-a daruit domnitorului Romaniei o sabie pe a carei lama de otel erau incrustate cu litere din aur: "Amico certo in re incerta" (Prietenului sigur in vremuri nesigure). Pe teaca sabiei, batuta cu smaralde si briliante, erau scrise initialele celor doi principi. Manerul de aur masiv al sabiei infatiseaza pe Sfantul Andrei, patronul spiritual al Serbiei, iar la picioarele lui un leu si un vultur, adica Serbia si Romania, luptand cu sarpele, care simbolizeaza Imperiul Otoman.

Dupa asasinarea lui la 1868, imensa avere a Obrenovicilor s-a impartit intre doi nepoti si doi veri. Domeniul Poiana Mare - Desa si altele au fost mostenite de baronul Athanasie de Baici.

Acesta a gazduit in pavilionul de la Poiana Mare, in 1877, Marele Cartier General al Armatei Romane. In perioada mai-iulie 1877, s-au perindat pe aici marile personalitatii ale vietii politice romanesti, Prim ministrul I.C. Bratianu, Ministrul de externe M. Kogalniceanu, generalul doctor Carol Davilla, pictorul N. Grigorescu, generali si ofiteri ai Armatei Romane, ziaristi etc.

Aici, a primit domnitorul Carol telegrama Marelui Duce Nicolae, comandantul armatelor rusesti din Bulgaria, prin care i se cerea sa treaca Dunarea cu armata romana, deoarece trupele rusesti fusesera de trei ori respinse la asediul Plevnei, de catre trupele turcesti conduse de Osman Pasa.

In fata pavilionului de la Poiana Mare, au fost tinute drapele regimentelor de dorobanti, sfiintite in biserica cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, un alt obiectiv important din Poiana Mare, sub flamura carora ostasii romani s-au acoperit de glorie la Plevna, Grivita, Smardan si Vidin.

Dupa izbanda, Primul-ministru I. C. Bratianu a fixat pe zidul cetate construit in jurul pavilionului, langa poarta de intrare a parcului, o placa de marmura pe care a fost daltuit textul telegramei Marelui Duce Nicolae si data primirii ei la Poiana Mare. Ulita pe care se afla placa s-a numit "Ulita faimoasei telegrame", vreme de doua-trei generatii. Placa a disparut odata cu daramarea zidului la 1949.

In anul 1992, din initiativa arhitectului sef al judetului Dolj, s-a instalat de catre Consiliul Judetean o placa comemorativa in amintirea evenimentelor de la 1877.

In anul 2003, din initiativa familiei Florenta si ing. I. Marincu a fost pusa a doua placa comemorativa care, ca si cea pusa de I. C. Bratianu, a redat integral textul faimoasei telegrame.

Tot in Poiana Mare a existat o moara numita "Moara Marincu", unde s-a macinat pentru Armata si Cartierul General, al carui turn se mai vede si azi.

Un Marinco Tenovici, roman de la Novo Selo, Valea Timocului, se stabileste, la inceputul secolului al XIX-lea, la Poiana Mare la indemnul mamei sale, originara de aici, si care i-a legat de suflet sa se intoarca in pamantul stramosesc. Potrivit marturiilor, Marinco era fiu natural al lui Milos Obrenovici, fara ca el, Marinco, sa fi aflat vreodata aceasta. Principele sarbilor s-a oferit sa-l ajute, sa-l ia pe langa el, dar Marinco a refuzat cuviincios sa se intoarca in Serbia. Intreprinzator si harnic, Marinco s-a ocupat cu negotul, a agonisit o frumoasa avere, devenind fruntas in Poiana Mare. Dintre copiii lui Marinco, s-a remarcat Ionita (1825 - 1921) si Stancuna (1836 - 1908) care isi iau numele de familie Marincu. Ionita, longeviv si gospodar, cu simt practic, ambitios si chibzuit, a inceput tot cu negotul, a facut avere si a ajuns sa cumpere de la mostenitorii Obrenovicilor mosia Poiana Mare, inclusiv "Palatul", avand proprietati imobiliare si in Calafat. Sensibil la nevoile obstei, Ionita Marincu a ctitorit - construit sau renovat - biserici din Calafat, Poiana Mare, Desa, Rast, a infiintat Scoala de agricultura de la Poiana Mare (o realizare de pionierat in Romania acelui timp) si a inzestrat-o cu 100 hectare de pamant pentru practica elevilor. Dintre cei sase copii ai sai, retinem trei fii - Oncica, Stefan si Ilie - care au stapanit peste 150.000 hectare de pamant si alte proprietati.

Deteriorat de timp, acest punct muzeal nu satisface interesul national si politic al momentului de fata al Romaniei, nici sentimentul de mandrie al localnicilor.

Cladirea este inscrisa in Nomenclatorul Monumentelor Istorice, la capitolul "Cladiri memoriale", pag. 17, poz. C004.

Despre Tunarii Vechi si Tunarii Noi

Tunarii Vechi este un sat situat in partea de sud-vest a judetului Dolj, in Lunca Dunarii, apartinand comunei Poiana Mare.

Satul Tunari a luat fiinta in jurul anilor 1600, cand Domnitorul Mihai Viteazul, conform unei legende, s-ar fi aflat cu oastea sa pe aceste meleaguri, in scopul atacarii Cetatii Baba Vida din apropierea Vidinului (Diiului), Bulgaria, si zadarnicirii invaziei hoardelor otomane peste fluviul Dunarea, ce luau prada din bunurile localnicilor.

Despre localitatea Tunari, a rezultat ca un anume notar, pe nume Bulat Stan, care a activat in localitate, de la inceputul sec. XX si pana dupa cel de al doilea razboi mondial, ar fi detinut un hrisov cu pecetea lui Mihai Viteazul, care atesta actul de danie catre un ostean de al sau, pe nume Stan tunaru, participant la luptele contra turcilor. Acest hrisov ar fi fost dat de catre notar unui profesor universitar, pe nume Toma G. Bulat, nascut in Tunari, neam cu el, de la Facultatea de Teologie din Bucuresti, colectionar de inscrisuri vechi.

Revenind la legendele locului, se spune ca in una din iernile, din jurul anului 1600, oastea lui Mihai Viteazul era amplasata in raza actualei localitati, asteptand ca fluviul Dunarea sa inghete si sa atace pe turcii din Cetatea Baba Vida, de langa Vidin, care in atare conditii atacau localitatile romanesti de peste Dunare. Cand apele Dunarii au inghetat, un anume tunar, pe nume Stan, fara sa il instiinteze pe domnitor, a plecat cu bateria sa de tunuri (cu tevi din lemn de cires) spre malul Dunarii, unde intr-o zona situata intre Calafat si Ciuperceni, a inceput sa traga cu ghiulele in oastea otomana care se indrepta pe Dunarea inghetata spre teritoriul romanesc. Spargandu-se gheata, turcii s-au innecat in apele reci ale Dunarii.

Domnitorul Mihai Viteazul observand la un moment dat lipsa lui Stan tunaru din efectivele sale, suparat fiind, a trimis o iscoada dupa el, care s-a intors si i-a povestit cele intamplate si relatate mai sus. La venirea lui Stan tunarul, pe locurile unde era cantonata intreaga sa oaste, domnitorul l-a imbraisat si l-a felicitat pentru ispravile sale si i-a facut, asa cum se obisnuia de catre domnitori, un act de danie pe pamantul localitatii, care s-a denumit initial, in memoriam, Tunari.

Astazi localitatea poarta numele de Tunarii Vechi, intrucat, in urma reformelor Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a mai infiintat, pentru noii insuratei, localitatea Tunarii Noi, la 3 km spre nord. Urmare a reorganizarii teritoriale din anul 1968, comuna Tunarii Vechi s-a desfiintat si impreuna cu Tunarii Noi au devenit sate componente ale comunei Poiana Mare.

Satul sau localitarea Tunari s-a mai numit la inceput TUNARU, dupa cum reiese din amprentele unei stampile a autoritatii locale de la sfarsitul secolului al XIX-lea, probabil in amintirea viteazului tunar.

Pana in anul 1859, anul Unirii Principatelor Romane, sub Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, satul Tunari a existat pe un alt amplasament, spre sud-vest, la circa 1km, in punctul denumit Silistea - azi Ilaru. Aici, exista o cruce din piatra, de 2m inaltime, materializand, prin grija boierului Radu Mucica, locul Bisericii si centrul satului. Pe cruce sunt incrustate, cu dalta, numele locului si al satului, anul 1858 si numele boierului. Iata textul: "PE LOCUL ACESTA ZIS SILISTEA PANA LA ANUL 1858 A FOST SATUL TUNARI. IN SATUL TUNARI INAINTE DE 1858 A TRAIT SI ESTE INMORMANTAT AICI UNDE A FOST BISERICA SATULUI RADU MUCICA PROPRIETAR".

Stiri si noutati

Incendierea miriștilor, sancţionată
21 iunie 2018

Mai multe instituÈ›ii s-au grăbit să reamintească, odată cu temperaturile mari înregistrate È™i cu &...

Micii agricultori, blocați de birocrație
19 iunie 2018

Legumicultorii se împotmolesc atunci când trebuie să depună on-line declaraÈ›ia unică la ANAF. ...

Vezi toate stirile

Galerie foto

Galerie Foto Vezi galerii foto